Profesorul. Cred că fiecare dintre cunoscuții mei și-a dorit, măcar o dată, să fie în postura asta. Să înțeleagă de ce uneori notele erau mici. De ce uneori testele erau multe. De ce omul ăla din fața noastră era de piatră. Îți zic un secret, doar părea! De câteva luni am trecut de partea cealaltă, am devenit „doamna”. În perioada asta scurtă am învățat mai multe decât te-ai fi așteptat.
Profesorul nu este de piatră.
El nu este acolo doar pentru a da note și a face medii. De când am intrat în sistem am aflat că munca unui cadru didactic, mai ales a celui care predă română, este mult mai complexă. Uneori stau la școală mai mult decât acasă. Îi cunosc pe copii. Aflu micile drame sentimentale care apar în ficare clasă și încerc să le fiu model. Eu, ca individ, nu sunt de piatră. Am învățat lunile astea că un copil poate să te scoată din orice stare proastă, că poate să te facă să râzi chiar și atunci când te apasă o lume întreagă. Am înțeles că meseria asta mi se potrivește mănușă și că, deși nu îi dădeam mari șanse acum câțiva ani, s-ar putea să fie exact ceea ce căutam.
Când ești profesor ai grijă de alții.
Responsabilitatea este de un milion de ori mai mare atunci când ai această meserie. Uiți de tine și îți dai seama că ai o mână de copii de care trebuie să ai grijă. Asta am aflat în cele două excursii în care am plecat cu clasele. Când eram mică nu înțelegeam de ce proesorii ne tot spuneau să punem gecile pe noi, de ce nu ne lăsau să mergem pe margine și multe alte de ce-uri. Am aflat acum, când mă temeam să nu cadă sau să nu le fie frig pentru a nu răci.
Cel mai bun prieten al unui profesor este… xeroxul!
Cine crede că este o meserie ușoară se înseală amarnic. În primele zile am primit un dulăpior în cancelarie (locul ăla unde fiecare elev ar vrea să știe ce se întâmplă). În mintea mea îmi spuneam că nu voi umple acel loc nici măcar pe jumătate până la finalul semestrului. Oh well, acum mă gândesc cu teroare de fiecare dată la faptul că, dacă nu aranjez lucrurile cum trebuie, când voi deschide ușa toate vor cădea pe mine. Nu știam că cel mai bun prieten al unui profesor este xeroxul, dar am aflat asta pe propria piele. Da, mă găsești mereu aproape de o imprimantă. Oriunde aș fi am după mine un milion de foi care ajung, mai devreme sau mai târziu, în dulăpior – acea ușă spre Narnia, locul tuturor văzutelor și nevăzutelor.
Timpul este relativ
Eu anul ăsta mi-am pus în cap să fac trei lucruri mari: să predau, să îmi scriu disertația și să dau definitivatul. În teorie nimic complicat, doar lucruri care necesită timp. Timp pe care eu nu îl mai am! Oriunde m-ai vedea, în afara faptului că am un milion de foi cu mine, mă vezi corectând: teste, compuneri, fișe de lectură. Pixul roșu a devenit un fel de continuare a corpului meu. Ba chiar, am acasă un borcănaș plin, dar plin cu pixuri roșii! Corectez zi și noapte (vinerea trecută, când prietenii mei erau în oraș probabil, eu mă distram cu niște teste, la ora două noaptea). Timpul liber este aproape de zero. Între școală și facultate îmi mai rămân minutele în care vorbesc la telefon și asigur pe toată lumea că dacă trec cu bine de anul ăsta nu mă mai oprește nimic.
Un profesor vede și aude tot
Copiii sunt foarte ușor de citit. Nu e deloc complicat să îți dai seama cine te minte, cine vrea să trișeze și cine este sincer. Am încercat să îi înțeleg și să mă apropii de fiecare în parte atât cât am considerat eu că trebuie. I-am cunoscut ca făcând parte dintr-un grup. Am zâmbit de fiecare dată când credeau că nu îi aud. Zâmbesc de fiecare dată când le demonstrez că un profesor vede și aud tot.
Au trecut câteva luni și îmi propun să revin cu update-uri în perioada viitoare, pentru că să fiu profesor este cel mai plin de peripeții lucru care mi s-a întâmplat vreodată în viață.
