Partea cea mai proastă la a te învăța minte este că nu o faci nici după ce toate corăbiile ți s-au înecat și tu ai pierdut până și ultima barcă de salvare. Plutești ceva timp în derivă agățându-te de o amintire proastă, apoi dai de prima fâșie de pământ pe care o vezi în luni de zile. Dar nimic nu seamănă cu ceea ce tocmai ai pierdut. Te încăpățânezi aiurea să mai cauți, ai trecut prin atâtea, doar nu o să-ți ancorezi mica bucată de lemn tocmai pe prima fâșie de pământ pe care o vezi în fața ochilor.
Mergi mai departe fără destinație, fără un plan sigur, doar cu un trecut care te-a făcut să pierzi noțiunea timpului, noțiunea realității, pe tine și tot ceea ce însemnai tu până în acel moment.
Partea cea mai proastă la a te învăța minte este că nu o faci nici după ce ți-ai construit iar temeliile, după ce ai pus o bază mai solidă și te-ai ancorat de șapte ori mai bine decât ai făcut-o vreodată. Când potopul apare iarăși te simți ca și cum ai ajuns acasă. De data asta știi la ce să te aștepți, știi că ar trebui să fugi din calea lui, să te ascunzi până trece, dar îl îmbrățișezi și-l lași să te tragă după el.
Furtunile au efectul ăsta asupra oamenilor care nu s-au învățat minte: le arată că de data asta va fi altfel, dar tot naufragiat pe o bucată de lemn te trezești. Ești conștient de asta, pleci la drum știind că totul e degeaba, că ar trebui să vâslești împotriva curentului, că ar trebui să lași furtunile să treacă, nu să le urmărești. Dar tu ești mai puternic, mai nebun, mai dornic ded aventură ca niciodată. Și deși îți dai seama că o să sfârșești căutând insule, îl urmărești ca și când nu există decât prezentul.
Furtunile au efectul ăsta asupra oamenilor, de a-i face puțin mai nebuni, de a îi face mai încrezători, de a le da imboldul de care au nevoie pentru a se arunca în valuri fără să se gândească la consecințe. Și apoi ele trec. După ce ți-au desprins fiecare pânză, ți-au omorât toți mateloții și te-au aruncat peste bord, pleacă. Apre un soare care-ți arde fiecare centimetru de piele. În jurul tău e apă sărată și nimeni altcineva. Poate doar conștiința ta care urlă tu ai vrut-o.
Furtunile își văd de drumul lor. Găsesc alți oameni. Și se întorc la cei vechi doar atunci când o altă furtună mai mare le devastează. Furtunile sunt ca oamenii, doar că dor ca Iadul.
