Sunt oameni care-ți intră în suflet și care rămân acolo pentru totdeauna. Apoi sunt oameni care-ți fac bine și oameni care apar și dispar a doua zi și nu îți pasă. Dar mai e o categorie de oameni, ăia care-ți intră în suflet cu bocancii plini de noroi și care lasă niște urme al naibii de adânci. Oamenii ăștia, după ce ți-au invadat sângele, după ce ți-au mușcat din carne, după ce te-au intoxicat cu ochii lor pleacă. Se-ncalță cu pantofi noi, aruncă bocancii la ușă și te lasă singur, rupt de realitate și cu însemnele unui urgan în piele. Ei sunt oamenii care ți-au zis cele mai frumoase cuvinte, cei care te-au atins cum alții nu au făcut-o niciodată, cei care te-au lăsat să te arunci singur în valuri, care n-au știut cine ești, dar prin tine au aflat cine sunt ei.
Dispar și te lasă singur. Ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar pentru tine totul e o luptă acum. Acum începi să îi cunoști cu adevărat, când pleacă, când dispar de tot. Acum sângerezi și doare. Îți muști încheieturile și încerci să te oprești din plâns. Dar nu mai poți, pentru că oamenii ăia, spre deosebire de alții, și-au scrijelit numele pe pielea ta. Au devenit tatuajul pe care l-ai făcut la beție și pe care îl regreți cu toată ființa ta.
Trăiești. Cu răni și bucăți lipsă și cu un tatuaj pe care nu-l vrei. Și apoi, într-o zi în care plouă și totul e haotic, ei apar din nou. Și știi ce faci? Îi lași să intre iarăși cu bocancii. Și ei plâng, și-ți spun cum au întâlnit oameni care i-au rănit. Și te rănesc iar și-apoi pleacă. Și tu rămâi tot acolo. Cu două perechi de bocanci frumos aranjate la ușa de la intrare, poate poate se vor întoarce vreodată și vor vrea să ia totul înapoi. Pentru că da, tu ai păstrat tot: bucățile lipsă și clipele pe care le-ai trăit doar după ce ei au plecat.
Minunat spus: „Au devenit tatuajul pe care l-ai făcut la beție și pe care îl regreți cu toată ființa ta.”!
Extraordinar scris, totul!
Mulțumesc, Corina! :*