Între vis și realitate
Am spus- o de multe ori că vorba aceea cu „nu judeca o carte după copertă” li se aplică mai mult situațiilor în care judeci oameni, nu cărți. Uneori aleg ce urmează să citesc văzând doar o copertă, doar un titlu, doar un citat care mă captivează într-un mod nebănuit.
Unul dintre cele mai chișeice lucruri pe care le-am auzit vreodată în viață este „nu judeca o carte după copertă”. M-a urmărit ani de-a rândul vorba asta de duh pe care mi-au tot repetat-o în nenumărate rânduri mult prea mulți oameni. Dar eu judec cărți după copertă, arată-mi o imagine,
Obișnuiesc ca atunci când scriu despre o carte să îți povestesc despre cum am pus mâna pe ea, despre cum am pândit-o vreme îndelungată. Astăzi este ziua aceea în care o să îți povestesc despre o carte despre care nu am știut nimic până când am citit-o. A fost tipul
– Oamenii mari nu se sperie niciodată. Nu acționează din impuls. Nu visează la cai verzi pe pereți. Oamenii mari nu au slăbiciuni. Mai precis, au orice în afară de slăbiciuni. Nu le explică niciodată copiilor ce se întâmplă. Ei n-ar înțelege. – Și dacă se întâmplă ceva? – Nu
Luna trecută povesteam aici despre primul volum al seriei Animale fantastice. De atunci, am reușit să pun mână și pe cel de-al doilea volum al seriei, Animale fantastice – Crimele lui Grindelwald, volum de care am rămas plăcut surprinsă. Acțiunea este reluată exact de unde a fost lăsată în primul
Terminam liceul cu o oră mai devreme. Era joi. Orașul era înghețat. Copacii aveau țurțuri pe ramuri. Aveam aceeași melodie în căști. Nimic nu putea să fie rău. Iarnă fără griji. Teme, frică de nimic, zâmbete pe care nimic nu ar fi putut să le sperie. Aveam 15. Nu conta
Te naști ca să mori. Între timp muncești mult, iubești puțin, te lupți dând din coate în stânga și în dreapta. Uneori râzi cu gura până la urechi, alteori plângi ca și cum nu ar mai exista ziua de mâine. Uneori e prea mult, iar alteori e mult prea puțin