Între vis și realitate
Am început să scriu pentru a îmi elibera demonii, dar am aflat că ei îmi sunt cei mai buni prieteni când vine vorba de cuvinte.
Închidem uși. Clădim ziduri înalte. Cioplim porți din piatră. Și tot sunt oameni care le trec, care le sar, care le sparg. Oameni care distrug bariere, care au cheia și nu înțeleg că o ușă încuiată de trei ori este un semn de a te întoarce din drum, nu de
Nu mai scriu. Dar gândesc în demență texte! Uneori mă trezesc noaptea și încep să repet cuvinte în minte. Ca și când așa nu o să le uit până dimineață. Ca și când dacă le șoptesc suficient de rar cineva o să le audă, ca o poezie pe care dacă
Uneori m-aș întoarce. Nu știu să spun clar ora și minutul, anul sau persoana, secunda sau starea emoțională. Știu doar că dacă aș putea, as face-o. Și-aș lua de la capăt fiecare greșeală și fiecare drum ocolit pe care am apucat-o vreodată. Știu că aș îmbrățișa mai mult și aș
Carisma nu contează întotdeauna. Poate la prima vedere îi faci pe toți să te iubească. Dar la finalul zilei, anului, vieții, mai contează și toate cadavrele peste care ai trecut doar pentru a fi tu fericit.
Fă-mi radiografia. O să găsești acolo toate bucățile rupte de oameni și ascunse prin cotloane întunecate. O să găsești zile cu înghețată și crize isterice de râs. Ploi de vară. Iubiri trecătoare și priviri aruncate pe furiș. Fă-mi radiografia într-o zi și o să-mi găsești toate punctele slabe: prieteniile care
Ce scria el durea pentru ceilalți. Era ca și cum ar fi tăiat în carne vie și ar fi așteptat cu nerăbdare să sece tot sângele din pradă.
Sunt unele dimineți în care aș vrea să îmi ascund capul sub pătură și să dorm până la prânz. Uneori când mă trezesc mă aștept să îmi găsesc micul dejun deja pregătit și hainele frumos împăturite pe fotoliu. Sunt dimineți în care aș vrea să aibă cine să îmi spună