Între vis și realitate
Am început să scriu pentru a îmi elibera demonii, dar am aflat că ei îmi sunt cei mai buni prieteni când vine vorba de cuvinte.
Dacă aș lua-o de la capăt aș scrie mai mult. Aș spune totul, aș lăsa visele și temerile și m-aș arunca direct în gura lupului. Dar de data asta aș face-o conștient. Aș ști că inocența ți-o pierzi din cauza oamenilor, că niște ochi de copil pot vedea suficiente în
Dumnezeul meu era mort. Îngropat. Ascuns. Dispărut. Cerea îndurare de la toți cei pe care îi judecase. În zilele alea, Dumnezeul meu nu mai era, iar demonii dansau pe morminte din care se ridicau păcătoși. Erau zilele alea în care lumea dispărea, când Apocalipsa se rescria, când eu eram cine
Dacă ar trebui să vorbim despre greșeli ne-am da seama că nu suntem nici pe jumătate sfinții care ne visăm. Am dat-o în bară pe aceleași melodii, cu sfinți adevărați privindu-ne. Am aruncat pe geam tot atâtea sentimente câte am lăsat să intre pe ușă. Dacă ne-am uita în oglindă
Era o boală fără de remediu; albastru și roșu care nu mai dădeau violet. Dacă intrai în viața ei, era ca și cum ai fi așteptat vara în prima zi a lui Decembrie. Visai la o nebunie care avea să aibă loc mult prea târziu dacă erai nerăbdător. Ea și
Își construia cuști din oameni. Ca și cum ea nu ar fi existat atunci când nu aparținea cuiva. Și de fiecare dată avea grijă să întărească gratiile, să pună șerpi veninoși la încuietori, să arunce cheile cât mai departe. Pentru fata cu ochi verzi și păr spălăcit oamenii erau pârghii
Partea cea mai proastă la a te învăța minte este că nu o faci nici după ce toate corăbiile ți s-au înecat și tu ai pierdut până și ultima barcă de salvare. Plutești ceva timp în derivă agățându-te de o amintire proastă, apoi dai de prima fâșie de pământ pe
Călătoresc de când mă știu. Spre oameni, spre locuri, spre mine. Nu m-am oprit niciodată din a căuta ceva ce nici măcar eu nu am știut ce este. Am călătorit pentru a uita, pentru a găsi, pentru a iubi. Călătoream din rebeliune, din dorința mea nebună de a crește, din milă,