Primul te iubesc de care îmi amintesc a fost la 15. Primul și cel care mi-a arătat cât de mult aveam nevoie de cuvinte. Nimic nu a mai existat din momentul ăla.
Au fost ani plini de te iubesc-uri, unele mai stângace, altele pline de speranță. Sunt cuvinte pe care astăzi le aud ușor, dar atunci credeam că trebuie să muncești mult pentru a le primi.
De asemenea, a fost o zi în care am crezut ca te iubesc-urile au o dată de expirare, că sunt finite, că nu o să le mai aud vreodată. Apoi am înțeles ce înseamnă cu adevărat și că le poți spune oricui atunci când le simți, că oamenii au nevoie de îmbrățișări, aplauze, încurajări și, mai ales, de te iubesc-uri spuse fără să aștepți ceva la schimb.
Si apoi totul s-a schimbat: îmi amintesc zilele fără cele două cuvinte, dar le închid în dulăpioare ascunse în suflet și merg mai departe, n-aș vrea să mă mai întorc atunci.
