Doamna N. este cea care a format o mână de copii în perioada în care nu existau telefoane, căldura venea cu porția și vedeam desene, o dată la doi ani la grădiniță, la televizoare mari care astăzi ni s-ar părea ecrane de laptopuri.
Atunci nu-i spuneam „grădiniță” sau „grădiniță cu program prelungit”, ci „cămin”. Și mergeam la cămin în fiecare dimineață după ce mama îmi punea pâine cu gem și margarină și aruncam ceaiul de tei pe care mi-l făcea la plante. Atunci voiam să fug de orele de dormit de la prânz, de ciorba pe care mă obligau să o mănânc și de scăderi, care păreau cel mai negru coșmar al vieții mele.
Pe doamna N. am cunoscut-o încă din prima zi și mi-a fost atât de frică de ea încât o vedeam ca pe un munte de om mereu supărat. Ani mai târziu am cunoscut-o cu adevărat și am râs, mult. Pentru că ea avea un metru 50 și ochelarii aceia fumurii ascundeau niște ochi mari care cu siguranță văzuseră multe și trecuseră prin și mai multe.
Ea mi-a arătat cât de important este să iubești copiii, pentru că ne iubea pe fiecare dintre noi, chiar dacă nouă ni se părea că era un tiran care voia doar să ne oprească joacă. Ea e cea care mi-a arătat că uneori trebuie să fii ironic, deși asta m-a făcut să nu mai mănânc carne la prânz pentru că mi-a spus că în farfurie mi s-a pus carne de broască țestoasă. Tot ea aducea, din când în când, o carte de povești de dimensiuni colosale din care ne citea despre zâne și păduri fermecate. Toate cărțile vechi de poezii pe care ele văd astăzi îmi amintesc de ea.
Ea a stat ore și zile întregi încercând să îmi explice scăderile pe care doar printr-o minune le-am priceput (știți glumele acelea de pe internet când îi arăți copilului trei mere și îi spui că mănânci unul, apoi îl întrebi cu câte mere au mai rămas? Eu eram copilul care spunea CINCI).
Cu doamna N. m-am certat după o excursie pentru că m-a pus să colorez animalele pe care le văzusem într-o curte, iar eu am colorat cu roz un purceluș. Mi-a spus că purceii sunt albi, dar eu la țară văzusem zeci de astfel de animale și TOATE erau roz. Aceea a fost cea mai mare dezamăgire de la 6 ani, că nu înțelegea culoarea animalelor de la casa bunicilor mei.
Doamna N. mă lăsa să nu dorm la prânz, stăteam în pat și mă verifica, dar niciodată nu m-a certat pentru că somnul nu venea și mă uitam pe pereți ore întregi. Avea un soț despre care îmi amintesc vag că îi schimba starea. L-am văzut de prea puține ori, dar o făcea să râdă mai mult, glumea cu ea, se juca cu noi, era un Moș Crăciun care aducea zâmbete când venea să îi ia buchetele de flori.
Doamna N. a rămas cu mine astăzi, când predau, când uneori o aud pe ea în cuvintele mele, când mă supăr și îmi pun pe chip privirea de dragon pe care toți copiii o știu bine.
Și câte și mai câte au fost… Pe doamna N. nu am mai văzut-o de 15 ani cel puțin și tot îmi amintesc tonul, parfumul, hainele elegante, zâmbetul, îmbrățișările și că îmi era teamă de ea. Mi-aș dori să o găsesc pe o stradă, să o văd într-un magazin. Să îi spun că după atâția zeci de ani încă mă gândesc la ea, că a fost o educatoare minunată, că ea nu va fi uitată niciodată pentru că a ajutat la crearea micului univers al unui copil căruia urma să îi fie al naibii de dor de anii aceia.
