Alarmă de pauză

Andreea Mihăilă  > Proză >  Alarmă de pauză
0 Comments

E o fugă continuă către nimic. Și nimicul devine cu fiecare zi ce trece din ce în ce mai mare. Și e mult mai departe decât la început. Un fel de Mecca pe care l-am inventat. Sau l-au inventat alții. Un realism magic fără de sens pe care nu ar fi putut nici măcar Zafon să îl descrie.

Și cu fiecare zi ce trece vrei mai mult. De parcă mai multul ăsta ar avea un sens. Nu e suficient niciodată. Și începi să te întrebi dacă ar putea vreodată să fie. Un coșmar care se repetă iar și iar. Și apare frustrarea și o voce în cap care nu spune decât „se poate mai mult”. Și o iei de la capăt, alergi spre nimic, pui aceleași melodii în căști și fugi către o cetate a sorilor pe lângă care s-ar putea să treci fără să îți dai seama pentru că nu ai idee cum să te mai oprești.

Uneori se termină combustibilul și în loc să staționezi pentru o secundă, în loc să te uiți în jur, tu treci pe electric și o iei de la capăt. Doar nu am vrea să rămâi blocat și să simți liniștea pe propria piele…


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.