Dacă te-ai întâlni cu varianta ta trecută, oare ce capitol al poveștii ar începe să îți povestească?
Probabil ar fi cel în care i-a fost decupată inima cu foarfece boante de copii. Din acelea cu forme. Și pentru că nu a fost suficient să fie tăiată o singură dată, la fel precum copiii, cei care au ciopârțit-o s-au asigurat că taie de mai multe ori, în forme diferite, până tot ce a rămas au fost confetti cu care să arunce și să sărbătorească. Ar putea să-ți descrie asta cu detalii sângeroase, un fel de Shining, dar fără topor. Dar nu, nu asta va fi povestea.
Îți va povesti, însă, despre cum a adunat luni și ani întregi bucățelele de pe jos. Cum s-a așezat în genunchi și a făcut cel mai mare puzzle din viața ei, deși vârsta nu era menționată pe cutie. Despre cum a lipit bucată cu bucată și a aruncat toate foarfecele din jurul ei — au devenit un fel de simbol al descompunerii, iar lipiciul unul al reîntregirii.
Nimic nu a mai fost la fel. Unele bucăți s-au lipit strâmb, altele se mai dezlipesc din când în când și astăzi și e nevoie să le lovească cu podul palmei pentru a sta la loc. Iar pe unele nu le-a mai găsit niciodată. Probabil au fost trase cu aspiratorul sau păstrate ca trofee în cutiile criminalilor. Iar tu? Tu trăiești întreg fără să știi că toate bucățile ce te compun abia se mai țin în urme vechi de lipici și că fără ea ai fi fost compusă doar din goluri.
