Când eram mică și mergeam în vizită la rude, treceam mereu pe lângă un bloc. De fiecare dată când mergeam pe acolo, tata îmi povestea despre faptul că acel loc a fost “acasă” când era mic. Îmi amintesc că îmi dădeam ochii peste cap de multe ori. Eram prea copil să înțeleg și prea necoaptă ca să-mi pese. Universul era atât de mare, iar noi ne întorceam mereu la aceeași adresă și auzeam de fiecare dată aceeași poveste.
Azi eu sunt tata. Din când în când, trec pe la Bălcescu 33 doar pentru a-mi aminti senzațiile — pentru că uneori mi-e dor, uneori doare, uneori zâmbesc. Uneori mi-aș dori să mai aprind lumina în micul apartament unde s-au scris povești și istorii. Acela este apartamentul despre care azi râdem, pentru că vecinii ne-au tăiat țeava de apă și pentru că într-o vară aveam doar apă fierbinte la duș. Uneori doare al naibii de tare, pentru că îmi amintesc ziua când am plecat. Știam că urăsc despărțirile de oameni, dar cele de locuri sunt la fel de rele.
Și, deși aveam telefoane și camere și puteam filma și înregistra micul apartament, n-am făcut-o niciodată. Azi, apartamentul 44 e uneori apare ca un vis: în ceață, și și-l mai amintesc doar cei care i-au trecut pragul și au stat pe gresie în bucătărie, în seri călduroase — pentru că era vară sau pentru că nea Ilie dădea centrala blocului atât de tare, încât stăteai în pantaloni scurți iarna, la -20°C.
Azi eu sunt tata. Și povestesc oricui trece pe lângă Bălcescu 33 despre micul apartament de la etajul 4 jumătate și mi-aș dori ca nimeni să nu-și dea ochii peste cap pentru că poveștile alea îmi umplu inima și am nevoie să le dau mai departe pentru a simți că nu vor dispărea niciodată.
