Spun povești. Le caut. Le visez noaptea. Fac scenarii într-o zi, câte filme de Crăciun rulează pe un singur post în luna decembrie. Respir cuvinte. Râd cu gura până la urechi metafore. Plâng rânduri întregi de vorbe. Iubesc în figuri de stil. Mint cu vocale deschise. Când doare, doare hiperbolizat.
Spun povești când merg. Când dorm. Când predau. Când dansez. Când gătesc. Când tac.
Spun povești pentru că dacă mi-ai lua asta, m-ai lua pe mine. Un fel de Peter Pan care și-a pierdut și umbra și pe Wendy în aceeași fracțiune de secundă și nu ar ști pe care să o caute prima.
