Paris a fost unul dintre orașele pe care nu plănuiam să le vizitez. De ce? Pentru că nu am înțeles niciodată de ce era hype-ul ăla în jurul lui, de ce toată lumea voia să îl vadă, de ce toți îl iubeau , îl cântau, îl scriau și nimeni nu-i găsea cusur. Am luat bilete dintr-o întâmplare, mai bine zis dintr-o dorință nebună de a călători oriunde. Asta se întâmpla prin ianuarie când nu se zărea nicio altă oportunitate de a părăsi orașul înainte de Paște. Am făcut-o din impuls. Din nevoia de a avea un scop cu ajutorul căruia să trec mai ușor peste câteva luni ce urmau a fi de foc. Am făcut-o din nesăbuință, dintr-o glumă la ceas de seară și pe cuvânt că este una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat vreodată!
Aș vrea să știu în ce ordine să povestesc totul, mă străduiesc să fac asta de când m-am întors, dar parcă evenimentele s-au derulat pe repede înainte, parcă a fost un vis extrem de frumos care s-a terminat mult prea devreme. Am plecat spre Paris rugându-mă să nu mă dezamăgească și am rămas cu povești pentru o viață întreagă.
Călătoria asta a fost programată pentru că luna mai este extrem de importantă de șase ani încoace. Am ajuns în Paris într-o zi friguroasă, primele momente pe care le-am petrecut pe străzile orașului s-au terminat cu o ploaie de zile mari și cu adăpostirea într-un restaurant cochet unde puteam să văd ploaia cum inunda străzile pietruite. Ca de fiecare dată am făcut planuri, liste, obective ce trebuiau vizitate și m-am trezit în Paris după doar câteva ore dându-mi seama că este posibil ca timpul să nu îmi ajungă.
Am așteptat să plece ploaia și imediat cum am ajuns la Moulin Rouge am simțit iarăși picături pe față. Ăla era momentul în care credeam că ploaia o să dispară, că prognoza era greșită. M-am înșelat iarăși. Am văzut Parisul de sub o umbrelă, apoi l-am văzut pe timpul unui soare care nu te lăsa să ridici ochii spre Turnul Eiffel. Am mers treizeci de kilometri doar în prima zi și nu mi-aș fi dat seama de asta dacă picioarele mele nu mi-ar fi semnalat la sfârșitul zilei că au nevoie de o pauză lungă. O pauză pe care nu au avut-o.
În prima zi am alergat de colo colo pentru a vedea toate clădirile importante pe care le aveam pe listă. Și am reușit să vizităm chiar mai multe locuri decât ne așteptam inițial. Un mic pont: dacă ai sub 26 de ani poți vizita majoritatea obiectivelor gratuit, ceea ce înseamnă că majoritatea banilor tăi se vor duce înspre bunătățile culinare pe care le are Parisul. Și crede-mă, vei vrea să încerci fiecare lucru pe care ți-l oferă, culinar sau nu!
Am văzut sudul Franței pentru prima dată acum 5 ani. Am fost impresionată de Marsilia care a rămas o poveste extrem de frumoasă pentru mine, dar Parisul mi-a rămas în suflet ca fiind locul unde am rămas impresionată la fiecare pas.
Dacă în mod normal iubesc natura, călătoriile lungi pe poteci înguste printre mii de tonuri de verde, de data asta am dat lovitura cu un oraș și nu aș putea să fiu mai încântată de atât!
De la străzile pline cu magazine, la aleile unde nu se vedea țipenie de om, de la grădinile Versaille-ului, până la parcul din centrul Parisului, nu pot să numesc locul meu preferat. Aș spune că este orașul văzut de sus din turn, sala cu statui din Luvru sau micile locuri pe care le poți descoperi doar plimbându-te în neștire. Mi-ar fi greu să aleg și mă bucur extrem de mult că nimeni nu m-a pus să fac asta până acum.
Una dintre amintirile mele preferate aș spune că a fost fuga în Arcul de Triumf. Cu 20 de minute înainte să se aprindă Turnul Eiffel mâncam și dintr-o greșeală mi-am dat seama că am putea să vedem și noi evenimentul ăsta dacă ne grăbim. Ce să vezi? Am reușit să ajungem la Arc unde noi și încă câteva persoane alergam pe trepte pentru a nu rata momentul. Și crede-mă, sunt multe trepte! Odată ajunși sus ne-am dat seama că înserându-se mai greu, Turnul urma să fie luminat abia peste o oră. Și am stat acolo, deși frigul ne gonea, deși poate ar fi trebuit să plecăm la somn, deși poate mai puteam vedea și alte locuri. Dar nu, am așteptat și am văzut cum soarele apune, cum luminile încep să se aprindă, cum orașul prinde și mai multă viață. Și zecile alea de minute petrecute acolo sunt ceva ce nu ai cum să explici în cuvinte.
Am făcut zeci de poze pe care le-am văzut abia atunci când m-am întors în țară. Și sentimentul pe care l-am simțit a fost de dor. Pentru că zilele alea 5 au fost exact ce aveam nevoie, o agitație nebună care pe mine mă vindecă, o frumusețe care mi-a bucurat inima și mi-a încărcat bateriile pentru perioada care urmează. M-am întors acasă și primul gând a fost că eu trebuie să mă mai întorc acolo.
Nu mi-e frică să recunosc când greșesc și asta am făcut evitând să pun orașul ăsta pe listă. Nu, pentru mine Paris nu a fost orașul iubirii, ci orașul măreției, al arhitecturii, al mâncărurilor delicioase și al zecilor de kilometri parcurși pe jos. Parisul pentru mine o să rămână ca orașul nopților pierdute, al frigului pe care ajungeai să nu îl mai simți și al dorinței de a vedea din ce în ce mai mult într-un timp extrem de scurt.
