Își construia cuști din oameni. Ca și cum ea nu ar fi existat atunci când nu aparținea cuiva. Și de fiecare dată avea grijă să întărească gratiile, să pună șerpi veninoși la încuietori, să arunce cheile cât mai departe. Pentru fata cu ochi verzi și păr spălăcit oamenii erau pârghii de siguranță. Își construia ancore din ei. Își tatua nume pe vene, pe suflet, în sânge. Se pierdea printre ei, îi diviniza, uita de ea.
Fata care iubea închisorile se temea de zbor. Înălțimile nu erau pentru ea, iar libertatea nu o vedea decât în alți oameni. Ea era singura muritoare care găsea liniștea în captivitate și fericirea ca venind dinspre oameni.
Am cunoscut-o într-o zi oarecare. Era pierdută, jumătatea ei dispăruse. Luase cu ea și cușca și șerpii și gratiile de metal. Era pe marginea prăpastiei, alerga către nimic, era gata gata să zboare, dar își legase o coardă de mijloc pentru a sta pe loc.
Fata cu ochi verzi era cel mai trist om pe care-l văzusem până atunci. I-am întins mâna, i-am arătat că zborul te eliberează, dar ea nu s-a mișcat. N-am mai văzut-o de atunci. Am auzit că a murit în lanțuri, că s-a metamorfozat într-o frânghie și a fost dusă în mare. Mulți au spus despre ea că era o nebună, că nu-și găsea locul pentru că nu voia să o facă, dar eu o cunoșteam. Eu știam că libertatea ei era între oameni și sentimente de apartenență.
Fata a dispărut de mult. M-am întors la ea, dar plecase, se închisese sau poate doar căuta următorul culcuș cald care i-ar fi oferit siguranță. Asta pentru că pe unii oameni nu-i învață nimeni să zboare.
