mihaila.andreea.nicoleta@gmail.com

Dumnezeul meu, al tău și al nostru a dispărut la un moment dat

0 Comments

Dumnezeul meu era mort. Îngropat. Ascuns. Dispărut. Cerea îndurare de la toți cei pe care îi judecase.

În zilele alea, Dumnezeul meu nu mai era, iar demonii dansau pe morminte din care se ridicau păcătoși. Erau zilele alea în care lumea dispărea, când Apocalipsa se rescria, când eu eram cine aș fi vrut să fiu. O păcătoasă fără de scăpare. Un păcat îngropat odată cu Dumnezeu, odată cu sentimentele, odată cu oamenii pe care nu-i mai văzusem de dinainte să mă nasc.

Era un Dumnezeu în decădere, un zeu ce pica de pe piedestal. Iar toți zâmbeau.

În zilele alea poeții aruncau cu povești în toate direcțiile și pictorii desenau strigăte în sincron. Dumnezeul lor cădea și erau liberi. La iubire. La simțuri.

În zilele alea  am scris fără să mă opresc. Nu gândeam, nu iubeam. Pluteam. Râdeam de el în timp ce în cap îmi veneau amintiri ale lucrurilor pe care nu le făcusem niciodată. Dacă aș fi crezut în reîncarnare, aș fi pus totul pe seama ei, dar în momentele alea eram nemuritoare.

Dumnezeul meu, al tău și al nostru a dispărut la un moment dat. Poate nu în aceeași zi, lună, an, viață. Dar a dispărut la un moment dat. Atunci când nu ai mai putut pune „stop” și te-ai aruncat cu capul înainte.

În momentul ăla ai uitat de Rai și Iad și ai simțit pentru prima dată cum înălțimile nu au fost niciodată la fel de prietenoase.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *