Terminam liceul cu o oră mai devreme. Era joi. Orașul era înghețat. Copacii aveau țurțuri pe ramuri. Aveam aceeași melodie în căști și o poveste în suflet. Nimic nu putea să fie rău. Iarnă fără griji. Teme, frică de nimic, zâmbete pe care nimic nu ar fi putut să le sperie. Aveam 15. Nu conta ziua de mâine. Era o melodie care nu se mai termina. Și cânta. Și cânta. Și viața urma să fie la fel de ușoară întotdeauna. Nici franceza, nici istoria, nici certurile cu părinții nu puteau să strice seara aia. Eram singură în autobuzul 7. Nu-mi amintesc decât fericire. Decât că nu îmi păsa că avea să vină a doua zi. Nu-mi păsa că peste 10 ani aveam să fiu într-un cu totul și cu totul alt loc care urma să fie acasă și că oamenii din acea zi urmau să fie istorie.
Era iarnă. Terminasem liceul mai devreme. Eram a IX-a. Copacii aveau țurțuri pe crengi. Eram în același autobuz ca întotdeauna. Mereu pe primul scaun pentru că de acolo se vedea cel mai bine pe geam. Aveam aceeași melodie în căști și acea poveste în suflet. Eram de neînvins.
