Proză

Rupturi de aripi

 

Obișnuiam să scriu despre inimi și vise, despre șapte și dor. Obișnuiam să scriu și-apoi să plâng a doua zi când nu înțelegeam de unde apăreau cuvintele. Obișnuiam să arunc totul din mine, să răspândesc cuvinte în stânga și-n dreapta, să văd poze, să ascult o melodie veche de zeci de ani și apoi să nu mai fiu eu. Uneori nu înțelegeam. Avem o voce-n cap care nu mă lăsa, care-mi ghida mâinile pe tastatură și care se evapora ușor în timp ce melodia ajungea la final.

Erau zilele alea în care scriam despre oameni și despre povești care nu existau decât în mintea mea. Scriam despre mine, despre cine eram și despre cine mi-aș fi dorit să fiu. În zilele alea de șapte sau șaptișpe’ sau cine mai știe, nu eram eu. Era dureros, ajungeam să vărs lacrimi fără motiv. Erau un fel de aripi care mi se desprindeau de trup, erau cuvinte pe care nu aș fi putut să le rostesc vreodată, erau vieți care nu aveau să fie niciodată ale mele. Am scris despre toți și toate și doar așa am putut să mă descriu pe mine fără a îmi face rău.

Nopțile alea au dispărut de mult, au rămas doar frânturi din ele în diminețile în care soarele nu a răsărit încă. În zilele alea, la ora șapte dimineața, aș vrea să iau o foaie și să scriu. Apoi îmi amintesc de obligații și de treburi de oameni mari și cuvintele pleacă. E ca și cum se ascund undeva în mine și nu vor să fie găsite: un fel de baba oarba cu un om care a urât jocul ăsta toată viața.

Cuvintele dispar și rămân urmele unor aripi ce au fost dezlipite mult prea devreme. E ca și cum trebuie să o fac, dar încă nu e momentul. Ca și cum trebuie să învăț iarăși să scriu, ca și cum ceva încă e acolo. Mai aștept puțin. Până la șapte… Șapte a fost mereu un număr norocos de ghinionist pentru cuvintele mele.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *