Aș planta liliac și mușețel. M-aș arunca ca atunci când eram mică într-un câmp galben cu alb și aș adormi lângă cățelul cel mare și pufos care m-ar păzi. Mi-aș cânta dorul și dorințele dându-mă tare tare într-un leagăn, să ajung până la lună. Mi-aș face o cordeluță din crini și aș defila prin curtea bunicilor cu mare aplomb ca pe cea mai înaltă scenă. Aș sta în întuneric și apoi aș ieși la lumină. Aș plânge până aș seca și apoi aș râde cu poftă ca și cum aș fi băut un tutti frutti. Mi-aș pune o helancă pe cap și m-aș ruga la zâne și dumnezei să am părul lung așa cum vedeam în reclame. Și apoi m-aș tunde bob. M-aș împrieteni cu toți oamenii pe care îi văd în cale, după care i-aș părăsi eu prima. M-aș îmbrățișa până la sânge și mi-aș spune că atunci când crești nu mai e magie. Mi-aș da lumea peste cap spunându-mi că voi cunoaște binele într-un om pe care îl voi iubi mai mult decât pe mine. Și apoi aș începe să mă iubesc și pe mine cu adevărat. M-aș asigura că uneori o să fie bine și alteori rău, dar că toate trec. Și mi-aș dărui un buchet de gura leului. Și aș privi cum florile astea se închid și se deschid. Și aș face analogii cu un leu oarecare. Și apoi aș citi puțin din Nichita. Și mi-aș scutura bascheții de praf. Și aș alerga în neștire, dar m-aș opri lângă fântâna cunoscută din copilărie și aș bea niște apă rece rece. Și m-aș întoarce în oraș, dar aș visa la țară, apoi aș migra într-un univers imens și m-aș gândi la micimea vremurilor când nu avea cine să îmi facă coronițe de flori și nu știam că le pot face singură.
Dar n-am avut niciodată voce, înălțimile m-au speriat și mi-am creat un zid de apărare mai înalt decât al oricărei cetăți asediate vreodată. La toate lucrurile bune din viața asta am fost la un moment dat alergică. La flori, la iubire, la înălțimi. La mine. Dar m-am scuturat de praf, nu doar bascheții, și am început să fac pasul ștrengarului, chiar dacă din stânga și dreapta se auzeau râsete. Și m-am aruncat în gura lupului, nu în a leului, și am râs cu o poftă nebună de viață. Și ea de mine. Și am dansat un fel de ciuleandră modernă și m-am spălat de toate păcatele. Și am ajuns să îl iubesc și pe el și pe mine cu o putere nebunească. Și am scris.
N-am uitat niciodată de fântâna cu apă rece și de spectacolele din grădină. Nici de leagănul care mă purta mai aproape de planeta prințului mic din poveste. Le port cu mine în fiecare zi când mă scutur de praf și merg mai departe: în fiecare zi în care nu am o cordeluță de flori, dar aș putea să o fac singură dacă aș vrea.
