Destin tatuat pe vene despre călătoria fără o destinație anume

0 Comments

Călătoresc de când mă știu. Spre oameni, spre locuri, spre mine. Nu m-am oprit niciodată din a  căuta ceva ce nici măcar eu nu am știut ce este.

Am călătorit pentru a uita, pentru a găsi, pentru a iubi. Călătoria era din rebeliune, din dorința mea nebună de a crește, din milă, din necesitate. Mi-au tatuat bilete de tren pe venă la naștere și mi-au scris destinul fără să mă întrebe dacă asta-i calea pe care vreau să o urmez. M-au lăsat în derivă pe Pământ pentru a fi mereu în căutarea a ceva.

Chiar și atunci când drumul pare corect, când toate semnele de circulație îmi spun că aia este calea pe care trebuie să o urmez, eu încep să cred că fac o greșeală. La mine o călătorie duce întotdeauna la o alta. Nu a fost niciodată vorba despre alegeri, ci despre un sentiment de moment. Despre o fracțiune de secundă în care am spus „se poate și mai bine de atât, nu?”. Și am plecat. Am luat-o iar la pas. M-am pus în mișcare, pentru că unii dintre noi au fost construiți pentru a merge toată viața spre o destinație necunoscută. Fără punctul ăsta 0 oamenii ca mine nu ar supraviețui, ar pluti în derivă, s-ar pierde pe ei.

Călătoria e cu atât mai interesantă cu cât la finalul ei n-ai nici cea mai mică idee unde vei ajunge și ce vei lăsa în urmă.


Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.