Destin tatuat pe vene despre călătoria fără o destinație anume

Călătoresc de când mă știu. Spre oameni, spre locuri, spre mine. Nu m-am oprit niciodată din a  căuta ceva ce nici măcar eu nu am știut ce este.

Am călătorit pentru a uita, pentru a găsi, pentru a iubi. Călătoream din rebeliune, din dorința mea nebună de a crește, din milă, din necesitate. Mi-au tatuat bilete de tren pe venă la naștere și mi-au scris destinul fără să mă întrebe dacă asta-i calea pe care vreau să o urmez. M-au lăsat în derivă pe Pământ pentru a fi mereu în căutarea a ceva.

Chiar și atunci când drumul pare corect, când toate semnele de circulație îmi spun că aia este calea pe care trebuie să o urmez, eu încep să cred că fac o greșeală. La mine o călătorie duce întotdeauna la o alta. Nu a fost niciodată vorba despre alegeri, ci despre un sentiment de moment, despre o fracțiune de secundă în care am spus „se poate și mai bine de atât, nu?”. Și am plecat. Am luat-o iar la pas. M-am pus în mișcare, pentru că unii dintre noi au fost construiți pentru a merge toată viața spre o destinație necunoscută. Fără punctul ăsta 0 oamenii ca mine nu ar supraviețui, ar pluti în derivă, s-ar pierde pe ei.

Călătoria e cu atât mai interesantă cu cât la finalul ei n-ai nici cea mai mică idee unde vei ajunge și ce vei lăsa în urmă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *