Nu mai scriu. Dar gândesc în demență texte! Uneori mă trezesc noaptea și încep să repet cuvinte în minte. Ca și când așa nu o să le uit până dimineață. Ca și când dacă le șoptesc suficient de rar cineva o să le audă, ca o poezie pe care dacă o spui de două ori o să poți să o reproduci, chiar dacă cu greșeli. Uneori adorm povestindu-mi texte. Zâmbesc în timp ce somnul mă ia cu ele pe buze. E ca și când ai pune un copil de grădiniță să-ți recite „Gândăcelul”. O să o facă, dar se va gândi mai mult la interpretare, la durerea ființei strivite fără drept la replică, decât la versurile propriu-zise.
Aș scrie. Aș reînvia toți morții, aș scoate toate sentimentele din sertare. Le-aș pune pe toate pe masa din sufragerie. Acolo unde acum nu mai sunt ciorne și foi aruncate, ci griji și pixuri roșii. Aș face nopți albe, dar diminețile vin mai devreme acum și nu mai pot da snooz. M-aș duce la capătul pământului, acolo unde începea și se sfârșea fiecare poveste, dar acum nu mai pot să fug de fiecare situație care mă încorsetează.
Aș scrie. Dar nu o fac. Dezamăgesc fiecare idee bună care-mi apare pe retină. Încerc să ademenesc cuvintele, dar ele vin doar atunci când nu am timp de ele, atunci când sunt departe furnicăturile din degete și melodiile pe care le ascult nu mai au pic de esență.
Aș scrie. Dar nu pot. Zilnic îi corectez alții, iar eu am intrat într-un sevraj din care nu pot să mai ies. Aș scrie zile, nopți, săptămâni. M-aș închide în casă, aș stinge lumina, aș da drumul la o melodie și m-aș lăsa purtată de val. Dar nu.
