Ce scria el durea pentru ceilalți. Era ca și cum ar fi tăiat în carne vie și ar fi așteptat cu nerăbdare să sece tot sângele din pradă.
Dar pe el nu l-a întrebat nimeni când îl durea. Și durea atunci când scria. Și durea când nu o făcea. O durere surdă. O auzeau doar el și foaia de care nu se lipea niciun cuvânt. Îl sfâșia, îl rupea în bucăți, îl omora. Se dezintegra de fiecare dată când avea nevoia să scrie și nu putea. În zilele alea în care se punea un zid între el și cuvinte rămânea fără aer. Obișnuia să măzgălească în demență în nopțile alea, ca un nebun intrat în sevraj, ca un copil pierdut care alerga printre raioanele magazinului și nu-și găsea mama. Obișnuia să moară de fiecare dată când avea nevoie să scrie și nu putea. În zilele alea în care stătea cu foile în față și îi veneau în minte zeci de imagini, dar niciuna nu se transforma în cuvinte.
El murea când scria, când citea și când nu scria. Era captiv într-un cerc vicios din care nu a reușit niciodată să scape. Era un șarpe boa care înghițea elefantul, dar pe care oamenii îl vedeau doar ca pe o banală pălărie.
Scrisul îl rupea, îl sfâșia, îl omora. Dar fără scris el s-ar fi transformat cu adevărat într-o simplă pălărie.
