Noi, oamenii, avem multe de spus. Paranteze peste paranteze, acolade și linii de pauză și tot nu e de ajuns. Frica cea mai mare? Să mai fie lucruri de zis. Pentru că mereu sunt. Și de fiecare dată, ca după o mini amnezie, toate cuvintele se revarsă în cascadă mult prea târziu. Frică? Să îți dai seama că după toate cuvintele spuse au mai rămas miliarde nerostite. Să realizezi că ceea ce trebuia urlat, țipat, strigat cu toată forța, erau lucrurile cele mai simple. Cele pe care de cele mai multe ori le uităm. Cuvintele alea care îți vin în secunda doi după ce ai închis telefonul. Și te gândești că ar fi atât de ușor să mai suni o dată… Dar nu o faci, pentru că o voce îți spune ,,data viitoare”. Pentru că e ușor, facil, pentru că nu trebuie să te mai deranjezi fix în secunda aceea.
Frica cea mai mare? Că nu va exista o dată viitoare și că după toate parantezele și acoladele și liniile de pauză tot au mai rămas râuri de cuvinte nerostite.
