Uneori m-aș întoarce. Nu știu să spun clar ora și minutul, anul sau persoana, secunda sau starea emoțională. Știu doar că dacă aș putea, as face-o. Și-aș lua de la capăt fiecare greșeală și fiecare drum ocolit pe care am apucat-o vreodată. Știu că aș îmbrățișa mai mult și aș spune cuvintele alea două de zece ori mai des oamenilor care mi-au fost alături, acelora pe care i-am dat afară sau acelora care au plecat singuri.
Știu că m-aș lupta cu fiecare toamnă, fiecare picătură de ploaie, cu fiecare zi în care nu voiam să continui. Și aș lua-o de la capăt. Și m-aș bucura de milioane de ori mai mult. Și aș dezamăgi în continuare și aș fi dezamăgită și aș plânge. Și aș urla de durere în pernă și apoi aș zâmbi ca și cum nimic nu s-a întâmplat.
M-aș zbate la fel de tare. Aș sta iarăși serile pe scările de la bloc, aș visa în demență din nou. M-aș uita la stele într-o seară senină din curtea casei bunicilor și aș da orice să o mai aud pe bunica strigându-mă la 7 să urc în casă pentru că e târziu. Și-aș asculta aceeași muzică și m-aș comporta iarăși ca și cum viața mea este o vată de zahăr roz. Ca aia pe care nu ar fi trebuit niciodată să o accept, care mi-a făcut mai multe probleme decât orice dulce mâncat vreodată.
Și m-aș întoarce în a IX-a în ora de română și aș vrea să scriu iar pe muzică. Și să mă uit la filme de dragoste în timp ce afară ninge. Și să plec singură cu autobuzul spre casă visând cu o singură melodie pe repeat. Și poate nu i-aș mai alunga pe oamenii care îmi erau aproape. Sau poate aș face totul exact la fel.
Dar m-aș întoarce. Pentru că acum îi văd pe alții trăind poveștile pe care eu le-am trăit acum mai mulți ani. Și uneori doare. Doare pentru că știu că și ei vor crește, știu că și ei vor ajunge să regrete că au pierdut zilele astea în care totul pare o harababură. Și uneori doare pentru că ei știu să prețuiască ce au, iar noi doar ne zbăteam să creștem mai repede. Și uneori doare puțin când mă gândesc că pe noi nu ne înțelegea nimeni sau dacă o făcea nu o arăta.
Noi eram singuri. Împotriva curentului, împotriva oamenilor, împotriva noastră. Ne încăpățânam în așa fel încât uneori cred că ne-am făcut-o cu mâna noastră. Pentru că noi trăiam în niște povești pe care am reușit cu greu să le depășim.
Pentru că noi eram singuri, deși ne aveam unii pe ceilalți. Pentru că uneori să îți dai seama că mergi în continuare la școală deși nu ca elev, pare o glumă ironică a sorții sau un mesaj cum că tu nu trebuie să crești niciodată, pentru că tu ești înconjurat de copilărie și nebunia adolescenței.
