Unul dintre avantajele de a lucra într-o școală este că întotdeauna ești înconjurat de oameni care te pot inspira. Așa am ajuns să citesc această carte, pentru că una dintre colegele mele s-a înscris la un club de lectură și voia să o citească.
După câteva pagini am realizat că citeam o carte despre care aveam să îmi pun nenumărate întrebări și chiar speram că voi găsi răspunsuri la toate. Eu, care nu am cunoscut niciodată un bărbat, de Jacqueline Harpman, este una dintre acele povești rare, aproape hipnotice, care te lasă cu un gol straniu în suflet și cu un ghem de gânduri nespuse.
Romanul pornește de la o premisă simplă, dar tulburătoare: o fată, închisă împreună cu alte 39 de femei într-un buncăr subteran, fără să știe de ce, fără contact cu exteriorul, fără memorie personală a lumii de dinainte. Ea este singura tânără dintre ele, singura care nu a cunoscut niciodată un bărbat, singura care nu are amintiri despre iubire, viață, suferință sau libertate. Totul este redus la prezentul gol, la tăcere, la supraviețuire.
Jacqueline Harpman construiește o lume distopică fără a apela la violență grafică sau explicații clare. Forța romanului stă tocmai în ambiguitate, în acel sentiment de înstrăinare profundă care răzbate din fiecare pagină. Autoarea explorează teme precum identitatea, memoria, feminitatea și nevoia umană de sens, iar vocea naratoarei – rece, aproape robotică uneori – accentuează tocmai absența unei umanități firești.
Este o carte despre izolare, dar și despre curiozitate. Despre ceea ce înseamnă să fii om în lipsa oricărui reper social sau afectiv. Și, poate mai ales, despre libertatea de a nu ști – și de a trăi, totuși, în ciuda acestui neștiut.
Eu, care nu am cunoscut niciodată un bărbat nu este o lectură comodă, dar e una necesară. E genul de carte care continuă să te bântuie mult după ce ai închis ultima pagină. O recomand tuturor celor care caută o poveste altfel – fragilă, metafizică și profund umană în lipsa umanului.
Cartea o puteți găsi pe Libris.
