Undeva între dealuri, într-un loc uitat de lume am trăit neștiută, necăutată, nevăzută. Dar nu eram eu, era o variantă a mea care visa cu ochii deschiși, o variantă a mea care s-ar fi jucat cât era ziua de lungă și care ura cu tot sufletul noaptea. De fapt, ura momentul în care trebuia să doarmă, deși poveștile erau multe și mereu diferite pentru că mamaia era obosită după o zi lungă. Acolo, undeva între dealuri nevăzute de ochii altora, unde pe drumurile pline de pietre treceau cel mult 2 Dacii o dată la două zile, acolo neștiută de viitorul care se grăbea să vină, m-am jucat până la epuizare. Acolo s-au scris poveștile pe care le spun acum, poveștile pe care le țin închise în cufere ferecate. Acolo a început imaginația și s-au terminat limitele. Acolo unde eram înconjurată de bunicii și bunicile altora. Acolo unde unii veneau o dată pe an, acolo trăiam eu, haosul neîntinat, fetița care-și dorea părul lung, cea care cânta odată cu apariția stelelor din leagănul pe care tata mi l-a făcut cadou într-o vară.
În locul ăsta pe care nimeni nu o să-l mai cunoască așa cum îl știam eu, trăiau oamenii pe care nu i-am văzut de ani. Mulți s-au mutat din sat în cimitirul de pe colină. Acolo s-au dus rând pe rând după ce eu am plecat, știau că va fi greu să nu-i mai văd, așa că au așteptat să mă fac mare (dar când te faci mare cu adevărat?). Acolo sunt oamenii care-mi aduceau reviste pentru că știau că îmi plăcea să decupez și să creez caiete colorate, tot acolo sunt cei care îmi spuneau cât de mult am crescut. Pe undeva pe acolo este și cel care-mi spunea că semăn cu o Andree care aducea mereu surprize pe atunci și femeia care se îmbrăca mereu ca baba Dochia, cu toate hainele pe care le avea și care se mai rătăcea în drum spre casă.
Acolo, pe dealul ăla ascuns de privirea tuturor celorlalți, sunt oameni pe care nu i-am mai văzut de 20 de ani, dar le știu numele și acum. Sunt oamenii ale căror case le-am văzut căzând, oamenii al căror chip s-a șters din amintirile mele, dar a căror privire o să mă bântuie pentru totdeauna, ei sunt cei care mă lăsau să mă joc la ei în grădini cu pământ, prefăcându-mă că gătesc cele mai delicioase rețete de prăjituri și care mă răsfățau în modul lor simplu.
Acolo, în locul ăsta pe care oamenii de astăzi nu o să-l mai cunoască așa cum l-am văzut eu, am avut un cățel care mi-a arătat până la ultima suflare ce înseamnă devotamentul și iubirea adevărată. Tot acolo mi-am julit genunchii și luxat gleznele de atât de multe ori încât bunica avea impresia că într-o zi nu o să reușesc să mă mai pun pe picioare. Între dealurile alea tataia mi-a făcut o „căsuță în copac” unde mă găseai înconjurată de toate jucăriile la care te poți gândi și poți găsi mărul din care luam zilnic mere verzi și acre al căror gust astăzi nu reușesc să îl mai găsesc nicăieri.
Astăzi nici leagănul nu mai e. A căzut când copacul de care era legat a trebuit tăiat. Cred că dacă leagănul ăla ar mai fi fost acolo cu toții ne-am fi balansat înainte și înapoi de câteva ori și am fi plâns. De ce? De dorul a ceea ce a fost copilăria mea și a altora și care nu va mai fi niciodată la fel, pentru că unii oameni s-au mutat în cimitirul de pe deal, iar locul ăla a fost întotdeauna acasă datorită oamenilor.
