N-aș schimba data în care m-am născut. În ziua aia de decembrie era un ger năprasnic și o zăpadă atât de mare încât acoperea și cea mai înaltă bordură. Era una dintre zilele alea pe care le urăsc acum, în care aș face orice numai să stau la căldurică și să ma uit pe geam. Era un vifor demn de poeziile lui Alecsandri. Ziua aia era fix o definiție a mea: o furtună de sentimente, emoții și vise.
Ziua aia m-a făcut cine sunt acum: copilul care nu a vrut să crească odată ce și-a dat seama ce înseamnă a crește, adolescenta care nu-și găsea drumul și după multe căutări a spus că orice este posibil, femeia care mută munți și care ar îmbrățișa strâns la piept toate celelalte variante ale ei anterioare pentru că știe prin ce au trecut.
Ziua aia m-a construit din bucăți. A luat puțin din glumele lui tata și din ochii lui blânzi – fără să primesc și culoarea lor – și încăpățânarea și mimicile mamei. Un fel de dulce, acrișor și ceva fermecător în care s-au vărsat toate atuurile și defectele unei familii care a zâmbit chiar și când toți pereții din jurul ei se năruiau.
Ziua aia mi-a scris restul vieții și, deși urăsc cu fiecare celulă a corpului meu frigul, nu aș schimba nicio secundă acel 11.45 de la începutul lui decembrie în care cred că am plâns pentru prima dată din nimic.
