Obișnuiam să spun că nu pot trăi fără oameni. Îmi intrase în minte o melodie de la Cargo care se derula iar și iar. Un ecou al unei idei urlate foarte aproape de urechea stângă. Și de cea dreaptă. De fapt, părea că stăteam într-o cameră albă fără de ieșire și ascultam același refren. Un fel de experiment ce avea în spatele unei oglinzi oameni de știință care notau și notau ce se întâmplă pe caiete cu foi îngălbenite. Îl auzeam când dormeam, când eram trează, când mâncam și când aproape că îmi doream să dispar – nu puteam. Conform a ceea ce mi se implantase în minte, suflet și trup, doar alți oameni aveau dreptul de a pleca, eu trebuia cumva să supraviețuiesc fără ei. Dar nu aș fi putut, pentru că doar asta mi se spunea. Era un ciclu vicios din care la început m-am zbătut să ies, apoi m-am conformat: dacă oamenii plecau, urma să dispar și eu.
Apoi a urmat eliberarea. Dar o eliberare dintr-o cușcă mică, într-o închisoare puțin mai mare. Refrenul era tot acolo, zgomotul produs de creioanele care scrijeleau cuvinte și el, iar oamenii veneau și plecau, mă simțeam ca într-un roller coaster care te ține de șapte ori cu capul în jos.
Într-o zi, m-am întors la experiment și i-am pus pe ei între cei patru pereți albi, am pornit casetofonul și am așteptat să văd cum pot trăi fără mine. Trebuia să trecem prin același abis ca să putem ieși la lumină.
