Ea era o boală fără de remediu; albastru și roșu care nu mai dădeau violet. Dacă intrai în viața ei, era ca și cum ai fi așteptat vara în prima zi a lui Decembrie. Visai la o nebunie care avea să aibă loc mult prea târziu.
Ea și haosul erau același lucru. O asămănai cu nebunia pietrei care a trecut prin geam fără să-l spargă. Era un fel de pată de cerneală pe care nici sugativa nu putea să o mai înlăture.
Atunci când vorbeai despre ea, nu era acolo. Putea să dispară în orice moment. Erau priviri aruncate pe furiș, zâmbete care ascundeau adrenalina. Era un dezastru care demonta toate legile fizicii valabile până la nașterea ei și n-ai mai fi lăsat-o niciodată să-ți scape printre degete.
