Îl închisese între patru pereți și, din când în când, îl lăsa să mai vadă lumina zilei.
Atunci când muzica vibra, pereții se zguduiau, iar el încerca să evadeze.
Atunci când citea o carte care îi fura o lacrimă, podeaua începea să se surpe, iar el reușea să sape un tunel pe care din fericire nu reușea să îl ducă la capăt.
Atunci când ea se punea pe scris, când tăcerea era prea grea, când cuvintele nu i se mai opreau în gât, geamul începea să se spargă, iar el își lovea agonizant sticla cu mâinile pentru a putea ieși la suprafață.
Singurele dăți când a evadat au fost atunci când se întâlneau întâmplător pe stradă. În acel moment toți pereții camerei din inima ei cădeau și amintirea lui se răspândea în sânge și ajungea până la suflet.
Foarte tare textul! 🙂
Multumesc frumos, Silviu!