mihaila.andreea.nicoleta@gmail.com

5 ani de când a început toată nebunia

0 Comments

La 19 ani m-am mutat în București. Am lăsat în spate doi părinți extrem de protectori, ora 10 de intrat în casă și toate plușurile adunate până în acel moment. Țin minte că am închis ușa camerei și mi s-a făcut frică. Pentru că noua mea locuință urma să nu aibă pozele lor pe preți, ușa ei nu era tapetată cu zeci de citate, scrisorile vechi rămâneau acasă iar eu nu înțelegeam cine o să fiu în noua locuință.

Bucureștiul l-am găsit întunecat, cu mii de străzi care parcă nu duceau nicăieri. L-am găsit liber, mult mai liber decât mă așteptam și cu magazine la orice colț de stradă. În prima seară am plâns. Mult. Mă bucuram de libertatea aia pe care orice copil o vrea, dar simțeam că urmau să se schimbe atât de multe… Asta era acum 5 ani, când nu aveam idee ce o să urmeze!

Prima zi de facultate – primul moment în care m-am simțit cu adevărat singură. Dar cumva împlinită, pentru că puteam să fiu cine voiam eu să fiu. Nu mă cunoștea nimeni, nici eu nu-i cunoșteam pe ei. Poveștile vechi aveau să fie înlocuite, așa că în toată singurătatea aia am găsit o portiță spre fericire.

Primul curs – teama de eșec. Știam că facultatea urma să fie cu totul și cu totul altceva, dar ăla a fost momentul în care m-am panicat de-a dreptul. Cum să îți faci o echipă de proiect când tu nici nu ai idee cine sunt colegii tăi? Cum să înțelegi literatura veche? Cum să petreci 3 ani acolo? Multe întrebări de tipul ăstora nu mă lăsau în pace.

Primul drum singură – învață să folosești GPS-ul. M-am trezit într-un oraș total străin și trebuia să ajung în zeci de locuri despre care nu știam nimic. Telefonul a devenit cel mai bun prieten al meu în momentele în care mă tot rătăceam pe drumul spre Universitate (a se citi că stăteam la 7 minute de facultate, trebuia să merg doar drept).

Primul drum înapoi acasă – gustul dulce al libertății. Eram mare deja, dar parcă atunci m-am întors acasă nu mai conta libertatea de la capitală. Simțeam atât de  mult nevoia de a sta în locul unde mi-am petrecut 19 ani din viață, încât aș fi dat orice să nu fiu nevoită să plec. Dar apoi îmi aduceam aminte că în București pot face tot ce vreau eu și atunci mă desprindeam ușor de cuib și plecam. Cu regret de cele mai multe ori. Încă plec cu regret de acolo…

Au trecut 5 ani și au fost multe prime lucruri. Poate prea multe pentru a le scrie aici și prea multe pentru a fi povestite celorlalți. Unele lucruri merită să fie păstrate doar pentru tine și pentru acei speciali pe care îi lași să facă parte din noua viață.

Licența, internshipurile, locurile de muncă plăcute sau mai puțin plăcute și masterul acum, toate s-au întâmplat în ăștia 5 ani. Astea plus serile în oraș, seara aia în bucătărie cu ele, weekendurile în care aveam prietenii acasă și jucam toate jocurile din lume, toate s-au întâmplat aici.

Aici am crescut mai mult în 5 ani decât am făcut-o în toată viața mea. Aici a trecut timpul altfel, s-a grăbit, a fugit, mi-a luat-o puțin înainte și astăzi s-a decis să mă aștepte în fața aceluiași loc unde eram acum 5 ani. De ce e ziua asta importantă? Pentru că azi se termină cei 17 ani de școală, pentru că astăzi e gata cu masterul, oentru că astăzi e ultimul examen, pentru că astăzi e ultima zi în care pot să mai spun despre mine că sunt studentă. Poate și pentru că mi-am dorit din prima clipă să se termine și acum câteva zile am conștientizat că s-a terminat cu studenția pentru moment.

Poate că au fost multe nopți nedormite, crize de plâns din cauza examenelor, zile în care nu scoteam ochii din cărți și mii de ore petrecute pe skype făcând proiecte. Poate că m-am rătăcit de zeci de ori pe străzi cu case vechi și poate că timpul a trecut extrem de repede, dar mai sunt atâtea de văzut!

Nu știu ce urmează după ăștia mulți ani. Se pare că viitorul se lasă puțin așteptat…


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *