Proză

Barierele din copilarie au ramas interzise

Când eram mică obișnuiam să petrec ore întregi în parcul imens din spatele blocului. Alea erau orele în care mă simțeam liberă, doar eu cu mine și păsările care-mi îngânau cântece de leagăn.

Cotrobăiam prin toate ungherele, cunoșteam toate ascunzișurile, dar nu treceam niciodată de semnul interzis ce trona straniu la intrarea într-unul dintre  luminișuri. Ajungeam la intrare, îmi încleștam pumnii, îmi repetam că pot, dar mă întorceam și plecam spre locurile care îmi erau permise.

Mi-era atât de frică de necunosct, de luminișul interzis și de poveștile pe care ar fi putut să le ascundă, încât mi-am promis că atunci când voi crește voi trece de orice barieră, că nu îmi va mai fi teamă de nimic.

Acum câteva săptămâni m-am întors în oraș și am trecut prin același parc, cel cu liniștea de mormânt spartă numai de cântecele păsărilor. Când am ajuns la luminiș nu am putut intra. Deși am trecut peste toate barierele care mi-au apărut în viață, lucrurile pe care nu le-am avut în copilărie nu pot fi atinse de mine nici acum.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *