Pe lângă toate cărțile pe care le citesc strict din plăcere, sunt multe cele care ajung să fie citite pentru muncă. Din fericire a fi profesor de română înseamnă să citești destul de mult, așa că nu poți spune niciodată că pierzi timp atunci când faci comenzi interminabile de cărți. Volumul de astăzi este unul special, citit în mod normal de elevii de la uman care urmează să dea Bacalaureatul și care trebuie să pregătească o proză din postmodernism. Și de aici reiese clar motivul pentru care Toate bufnițele mi-a ajuns în mână.
Volumul spune povestea a două personaje aflate la vârste diametral opuse. Apare băiețelul lipsit de griji, care ajunge să scotocească atât printre lucrurile, cât și în viața bătrânului trecut prin sute de experiențe datorită vârstei înaintate. Sunt prezentate tinerețea și bătrânețea, curiozitatea și rafinamentul, iar cei doi par mai asemănători decât te-ai aștepta la început.
Volumul nu este unul lung, dar e plin de pasaje subliniate în cartea mea ceea ce înseamnă că poate fi utilizat pentru multe activități la clasă, dar și că sunt pasaje care nu au cum să nu îți rămână întipărite în suflet. De asemenea, face multe trimiteri istorice la război și cum ar putea fi el evitat, ceea ce aduce puțină liniște în zilele acestea haotice pe care cu toții le traversăm. ,,Mai adaug că acolo, în cazino, la ruletă, bila ar fi putut să pice pe roșu, nu pe negru, adică să fie pace, nu război.” (pag 65)
Nu pot să spun că este cartea mea preferată. Filip Florian are un mod unic de a scrie, mai ales dacă aceasta este prima carte din postmodernism care îți pică în mâini. Pregătește-te de descrieri lungi, de pagini întregi care par să nu se mai termine, de o atmosferă apăsătoare și de răspunsuri care apar atunci când nu te aștepți.
,,Ce prostie! O prostie uriașă. O apuc întruna pe un drum interzis, cad în propria mea capcană și tot încerc să ghicesc cum ar fi arătat lucrurile, viața, dacă unele întâmplări, măcar unele, nu ar fi avut loc”. (pag 63)
