Jurnalul primei mele morți este un dialog al Valentinei cu ea însăși, cu îngerul său protector, cu gândurile pe care nu le-a rostit niciodată. Este genul acela de carte care îți sapă prin piele, circulă prin sânge, intră în inimă fără a te anunța înainte și se așează confortabil în cel mai îndepărtat colț. În locul ăla unde ai ascuns toate dezamăgirile, toate visele negre; acolo unde există omul care ți-a schimbat lumea și apoi a plecat fără să închidă ușa în urma lui.
Valentina nu poate fi întoarsă din drum, s-a decis ca în câteva ore să moară și nimeni și nimic nu poate schimba acest lucru. Își plănuiește moarte de mult timp. Pastilele sunt pe masă, băutura lângă ele și regretele întinse prin toată casa. Pe tot parcursul cărții ea rememorează ce s-a întâmplat cu viața ei de la naștere până în prezent. Povestește despre bărbații care au făcut-o să se simtă împlinită, despre băieții pe care i-a transformat în bărbați și despre familia care nu a fost alături de ea niciodată. Apoi apare și motivul pentru care vrea să moară: El, bărbatul care a distrus-o și care a lăsat-o fără nimic.
Ce, credeați că rănile se vindecă? Aș! Iluzii. Timpul nu vindecă nimic. Doar trece. Iubirea vindecă. Iar cât ne-am iubit, am fost cea mai fericită bolnavă incurabilă din lume.
M-am regăsit în personajul Valentinei, în disperarea și speranțele ei spulberate. În faptul că scria doar atunci când tristețea o acapara. Valentina este un personaj simplu datorită faptului că ea nu cunoaște decât suferința. Fericirea a venit și a trecut într-o clipită și singurul vinovat pentru trăirile ei este El -bărbatul care ar fi putut să fie totul, dar nu a fost. Valentina petrece 15 ore departe de oameni: doar ea și un înger care încearcă să o readucă pe linia de plutire. Îngerul nu reprezintă nimic altceva decât sentimentele femeii singure, femeii care nu mai are pentru ce să lupte. Conștiința ei este atât de puternică încât vocea interioară se materializează și prinde contur.
Când l-am cunoscut, am știut. L-am iubit, pur și simplu. Fără dovezi, fără întrebări, fără dubii, fără preludii, fără prima întâlnire. Nu mi se mai întâmplase niciodată.
Jurnalul primei mele morți este o carte despre fiecare dintre noi, despre momentul acela în care ai impresia că nimic nu te mai poate ridica.
