Personale

10 ani de la 14 și parcă totul are mai mult sens acum

Au trecut 10 ani de atunci și înafară de-un nume, o pasiune și câțiva oameni, n-a mai rămas nimic.

În ultimele câteva zile a tot circulat în media o provocare. Am văzut zeci de fotografii ale oamenilor, un fel de before&after. Am citit povești, am văzut transformări mai mici sau mai mari și în toate zilele astea nu am putut să nu mă gândesc la ce au însemnat pentru mine ăștia 10 ani.

În 2009 aveam 14 ani și nici măcar un gând că voi crește. Eram clasa a 7-a și dintre problemele zilnice amintesc: chimia, fizica și notele mai mici de 9. Îmi amintesc că îmi făceam buletinul și că aveam impresia că ăla e punctul de cotitură, că ăla e momentul în care cresc și lumea o să mi se deschidă. Nimic mai fals. Am făcut buletinul pe care nu l-am folosit decât pe la 18  când am început să semnez acte și să depun cereri.

La 14 totul durea. Mă simțeam pierdută, fără un rost și mereu tânără, deși nu-mi plăcea asta. Așteptam să cresc, ca și când totul avea să se rezolve doar dacă anii treceau. Nu-i înțelegeam pe ai mei, credeam că sunt împotriva mea și tocmai de asta eram și eu împotriva lor. Atunci am început să îmi scriu scrisori, atunci mi-am dat seama că trebuie să mă ajut pentru a trece peste toate.

Atunci?

La 14 nu aveam încredere în mine (și n-am avut mult timp după asta) și scriam încontinuu, dar nu aș fi arătat niciodată acele lucruri altora. Eram doar eu și cu mine în fiecare seară și muzica la maxim în căști. În perioada aia tot ce îmi trebuia pentru a mă elibera de toate stările negative era o melodie. O seară de plâns. Două mesaje de la cea mai bună prietenă. Astea și eram ca nouă. Cel puțin așa credeam. Atunci am cunoscut pentru prima dată ideea de șapte fără să știu că urma să devină ca o umbră, să mă urmărească pentru totdeauna.

Au trecut 10 de atunci și n-aș ști de unde să încep. Poate aș mai scrie o scrisoare, poate m-aș îmbărbăta puțin și mi-aș spune că lucrurile se vor aranja. Că nu totul va fi roz, că vor fi momente în care nici melodia preferată nu o să mai sune la fel, dar că anii trec și că dramele de atunci vor fi nimic în comparație cu ce va urma.

Acum?

Sunt înconjurată 80% din timp de copii. Îi ascult și-mi aduc aminte uneori de mine. Mereu le spun că problemele de acum vor fi mici peste ceva timp, dar ei nu au cum să mă creadă. Nici eu nu m-aș fi crezut la vârsta aia.

La 14 am descoperit o fărâmă din ceea ce urma să ajung. La 24 am îndeplinit mai multe visuri decât m-aș fi așteptat. Am trecut pragul ăla pe care credeam că nu-l voi trece niciodată. A fost nevoie de 10 ani pentru a mă construi pe mine așa cum îmi doream atunci. A fost nevoie de oameni, pasiuni, instincte și uneori puțină nebunie.

Dacă la 14 mi-ar fi spus cineva că urmează să scriu textul ăsta aș fi lăsat capul în pământ și aș fi spus e un vis frumos, dar n-are cum să mi se întâmple mine. Hei, tu cea de atunci? Au trecut 10 ani peste tine și crede-mă că te-ai descurcat mai bine decât și-ar fi imaginat oricine.

S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.