Nu mai cred de mult în zicala „new year, new me”. În ultimii ani am învățat că eu mă schimb doar datorită alegerilor mele, că atâta timp cât eu fac ceea ce îmi doresc, anul în care sunt nu mai contează. Am așteptat 2017 cel mai mult. Știam că avea să fie un an de cotitură pentru mine. Știam că un an întreg de șapte putea să însemne ori haos, ori fericire absolută. 2017 a fost amândouă!
Obișnuiam ca în fiecare an să scriu o postare despre ce s-a întâmplat în anul care tocmai a trecut. M-am oprit când simțeam că trebuie să o fac. Nu mai aveam același sentiment, că ar trebui să notez lucrurile pe care le-am simțit. Acum îmi pare rău pentru asta, pentru că am pierdut câțiva ani tare frumoși. Dar m-am decis ca anul ăsta să revin la vechea formă a blogului. Nu o să scriu rezoluții pentru 2018, deși ele există în mintea mea, dar uneori mă simt ca un mic magician: de fiecare dată când scriu ceva, lucrul acela nu se mai împlinește.
2017 a fost despre iertare, despre reluarea unor vicii noi și încetarea lor (sau cel puțin așa îmi place să cred). A fost despre prietenii pe care i-am avut aproape, despre zecile de filme horror văzute pe canapea, despre canastă&Catan. Anul ăsta a fost despre licență, despre cât de mult poți învăța într-o singură săptămână, despre nopți nedormite, despre emoții și țipat la oameni doar pentru că voiam să fiu singură. Anul ăsta a fost despre reușită și eșec. Despre călătorii, și Doamne câte locuri frumoase am văzut anul ăsta!
Anul ăsta mi-am pierdut blogul și m-am simțit pentru prima dată fără scop. Mi-am dat seama că lumea asta a scrisului a devenit o extensie normală a vieții mele de zi cu zi. Am cunoscut zeci de oameni frumoși care mi-au făcut zilele mai interesante. Am avut un program haotic, am fost gata să cedez, dar m-am ridicat, nici eu nu mai știu cum. M-am apucat iarăși de scris proză. Poate că asta mi-a lipsit cel mai mult în toți anii ăștia: am început să scriu iarăși pentru mine. Am citit în disperare, am aruncat cu toată iubirea pe care o aveam în stânga și în dreapta. Mi-am dat seama că eu sunt „toată un sentiment”.
I-am văzut pe Kings of Leon, am colindat țara în lung, poate la anul și în lat. M-am bucurat de soare pe o plajă fără oameni în Vasto și am vizitat o altă țară pentru prima dată împreună cu oameni care contează. Am fost într-un concediu cu părinții după aproape 10 ani. Am râs cu gura până la urechi și am simțit că o să mă dezintegrez de durere. Anul ăsta am fost eu. Am văzut o veche față a Andreei, am învățat că niciodată nu e prea târziu să începi să faci ceva și am luat câteva decizii pe care înainte nu le-aș fi luat.
Așa cum spuneam, nu am rezoluții pentru 2018. Anul ăsta și așa a fost unul plin de șapte. Următorul nu are cum să nu fie de zeci de ori mai bun.
