Între vis și realitate
Am început să scriu pentru a îmi elibera demonii, dar am aflat că ei îmi sunt cei mai buni prieteni când vine vorba de cuvinte.
Ea era o boală fără de remediu; albastru și roșu care nu mai dădeau violet. Dacă intrai în viața ei, era ca și cum ai fi așteptat vara în prima zi a lui Decembrie. Visai la o nebunie care avea să aibă loc mult prea târziu. Ea și haosul erau
Își construia cuști din oameni. Ca și cum ea nu ar fi existat atunci când nu aparținea cuiva. Și de fiecare dată avea grijă să întărească gratiile, să pună șerpi veninoși la încuietori, să arunce cheile cât mai departe. Pentru fata cu ochi verzi și păr spălăcit oamenii erau pârghii
Partea cea mai proastă la a te învăța minte este că nu o faci nici după ce toate corăbiile ți s-au înecat și tu ai pierdut până și ultima barcă de salvare. Plutești ceva timp în derivă agățându-te de o amintire proastă, apoi dai de prima fâșie de pământ pe
Călătoresc de când mă știu. Spre oameni, spre locuri, spre mine. Nu m-am oprit niciodată din a căuta ceva ce nici măcar eu nu am știut ce este. Am călătorit pentru a uita, pentru a găsi, pentru a iubi. Călătoria era din rebeliune, din dorința mea nebună de a crește, din
Bariere au apărut încă din copilărie. Când eram mică obișnuiam să petrec ore întregi în parcul imens din spatele blocului. Alea erau orele în care mă simțeam liberă, doar eu cu mine și păsările care-mi îngânau cântece de leagăn. Cotrobăiam prin toate ungherele. Cunoșteam toate ascunzișurile, dar nu treceam niciodată
Te simțeam în fiecare zi în care nu erai acolo. Era ca și cum nu dispăruseși niciodată. Era ca și cum aveam un înger păzitor care mă veghea încontinuu, numai că îngerul meu nu avea aripi și se pierdea în mulțime foarte greu. Am vrut atât de mult să fii
Îl închisese între patru pereți și, din când în când, îl lăsa să mai vadă lumina zilei. Atunci când muzica vibra, pereții se zguduiau, iar el încerca să evadeze. Atunci când citea o carte care îi fura o lacrimă, podeaua începea să se surpe, iar el reușea să sape un