mihaila.andreea.nicoleta@gmail.com

Barierele din copilarie au ramas interzise

0 Comments

Când eram mică obișnuiam să petrec ore întregi în parcul imens din spatele blocului. Alea erau orele în care mă simțeam liberă, doar eu cu mine și păsările care-mi îngânau cântece de leagăn. Cotrobăiam prin toate ungherele, cunoșteam toate ascunzișurile, dar nu treceam niciodată de semnul interzis ce trona straniu la intrarea


Tatuaje sub piele

0 Comments

Te simțeam în fiecare zi în care nu erai acolo. Era ca și cum nu dispăruseși niciodată. Era ca și cum aveam un înger păzitor care mă veghea încontinuu, numai că îngerul meu nu avea aripi și se pierdea în mulțime foarte greu. Am vrut atât de mult să fii


Camera ascunsa

2 Comments

Îl închisese între patru pereți și, din când în când, îl lăsa să mai vadă lumina zilei. Atunci când muzica vibra, pereții se zguduiau, iar el încerca să evadeze. Atunci când citea o carte care îi fura o lacrimă, podeaua începea să se surpe, iar el reușea să sape un


Cosmarul de la inceputul visului

0 Comments

Era atâta iubire în sufletul ei încât uneori se ciupea de încheietura stângă pentru că i se părea că visează. De fapt, era visul de la începutul coșmarului. Era atâta dor, atâta sânge care-i clocotea în vene, atâtea lacrimi ascunse în spatele unor ochi care nu trădau niciun sentiment. Era


Ea era un Hamlet nebun de-a dreptul

0 Comments

Când stingea lumina era ea. Cu defecte sute și fără regrete. Lumina dispărea și acolo rămânea doar ea și sufletele pe care le-a cunoscut în decursul anilor cărora le-a pierdut șirul. Era o necunoscută pentru ceilalți, cădea masca, era ea cu adevărat – un nimeni. Plină de zel, cu dorințe,


Categorii de oameni

2 Comments

Sunt oameni care-ți intră în suflet și care rămân acolo pentru totdeauna. Apoi sunt oameni care-ți fac bine și oameni care apar și dispar a doua zi și nu îți pasă. Dar mai e o categorie de oameni, ăia care-ți intră în suflet cu bocancii plini de noroi și care


Rupturi de aripi

0 Comments

  Obișnuiam să scriu despre inimi și vise, despre șapte și dor. Obișnuiam să scriu și-apoi să plâng a doua zi când nu înțelegeam de unde apăreau cuvintele. Obișnuiam să arunc totul din mine, să răspândesc cuvinte în stânga și-n dreapta, să văd poze, să ascult o melodie veche de